Timişoara în 20 de minute

Am fost. Anul trecut am dat acolo licenţa. Vreo 20 de minute am căutat un taxi. Practic nu erau. Cam tot 20 de minute mi-a luat să văd oraşul minunat. M-au plimbat nişte colegi care au mai fost. Pe principiul, "să-ţi arătăm Timişoara". N-a durat mult. Cum, doar atât a fost? Intrasem în panică. Timişoara e a doua capitală a ţării, nu?! Nasol. O piaţă, câteva străzi şi o biserică. Cam ca pe Lipscani. Click for the rest....

Ne-am aşezat la o terasă. Aşteptam un telefon. Ca fiecare dintre noi. În vreo 20 de minute a venit una să ne ia comanda. A notat ce-a notat, după care mi-a dat una peste telefonul de pe masă. Din greşală. Şi-a cerut scuze şi-a plecat. O chem. "Oricum, nu se ţine telefonul pe masă". Replica ei. Atunci mi-am dat seama. Ce vrei mă, sunt în Timişoara. Cred însă că au o problemă la telefoanele fixe. O colegă se întâlneşte cu niste prieteni de familie. "De ce nu vii mai des? Am fost şi noi la Bucureşti. E mizerabil". 2 milioane de locuitori. Câţi dintre ei sunt bucureşteni? Nu mai bine nu mai veniţi voi, care aveţi păreri d-astea deloc?! Să apucăm să facem şi noi puţină curăţenie. Licenţa. "Diverstismentul În mass media". Un profesor timişorean din fire priveşte spre ea. Eu vorbesc. După 20 de minute are o părere. "M-am uitat peste lucrarea dumneavoastră. Trebuia să scrieţi despre jurnalism din câte ştiu. Văd că aici scrie mai mult despre divertisment". El e profesor de jurnalism în Timişoara. Divertismentul este funcţie a mass-media. Probabil doar la Bucureşti. La Timişoara oamenii sunt deosebiţi. Băi şi dureză. Până zic ceva. Trec cam 20 de minute. Ei vorbesc calm. Şi totuşi. Am un prieten din Timişoara. Andrei Japhet îl cheamă. De el îmi place. E încurajator pentru Timişoara. E un fel de "deci se poate".