Interviul

meu..... cu Robert Turcescu. Şi totuşi zâmbeşte.

Nu e prea mult talk show în România?
E foarte mult, da. Explicaţia e simplă. Genul este ieftin.

N-ai senzaţia că s-au cam pus toate întrebările?
E o stare de rutină şi e o stare de nemulţimire şi de frustrare. Nu numai din partea mea.Şi din partea celorlalţi realizatori. Învârtim aceleaşi personaje, ne învârtim în jurul acelorlaşi subiecte. Asta este inevitabil însă într-o ţară mică cum este România.

România este o ţară mică?
Da. Raportat la numărul de televiziuni care sunt peste 100 în toată România. În Bucureşti sunt câteva zeci. Asta este. Avem prea multă televiziune. Ăsta e un alt semnal de alarmă şi anume acela că în România televiziunea este percepută ca fiind cea mai ieftină distracţie.

Se mai uită lumea la emisinile tale?
Graficele de audienţă arată că se uită. Politica în România naşte pasiuni care şi pentru mine sunt bizare. La noi politica a devenit un spectacol al vorbelor. Le place să vadă politicieni înjurându-se.

Andrei Pleşu scria la un moment dat că nu înţelege când mai au timp să şi facă ceva politicienii. Apar tot timpul la televizor.
Noi avem nişte telepoliticieni. Oamenii care lucrează cu adevărat în politică nu se văd.

Tu mai şi râzi?
Râd tot timpul. Oamenii din jurul meu ştiu că nu sunt un individ atât de încruntat pe cât sunt la televizor. Din nefericire în emisiunile mele, având în vedere că am foarte mulţi oameni politici invitaţi, n-am prea multe motive să zâmbesc.

Pari foarte supărat.
Sunt intrigat de cele mai multe ori. Nu-s subiecte pe marginea cărora să mă pufnească vre-un râs.

Nu iei politicienii prea în serios?
Cred că din nefericire trebuiesc luaţi în serios.

Au mai fost şi personaje mondene prin emisiunea ta.
Mai rar. Am făcut două emisiuni cu Andreea Marin, două cu Mihaela Rădulescu, una cu Teo. Nu le-am invitat să ne hlizim.

Nu e important să mai şi râdem?
Depinde cum râdem. Mie-mi place să descopăr oameni interesanţi. Eu fac interviuri de multă vreme. De prin 96 tot fac. În momentul când pun o întrebare nu-mi place să aflu răspunsurile previzibile.

Tu dai răspunsuri previzibile la întrebări? Unde începe previzibilul pentru tine?
Numesc previzibilă genul acela de întrebare : “Ce aţi mai făcut în ultimul timp?”. Eu mă trezesc de foarte multe ori şi de aceea şi refuz numeroase cereri de interviu din partea revistelor, pentru că n-am încredere în cei care vin. Unii vor de pildă să facă interviuri prin telefon. Sau să-mi trimită întrebări pe mail. E un fel de “mai am de făcut o şaibă azi la serviciu”. Într-un interviu trebuie să te uiţi la celălalt. Să vezi cum reacţionează. Îţi reglezi în permanenţă întrebările în funcţie de reacţia celuilalt. De asta îmi place la televiziune. Invitatul e acolo cu mine, am o masă mică. Îl văd aproape. Cum transpiră...

E mai greu, să pui întrebarea sau să dai răspunsul?
Depinde în ce situaţie eşti. Pentru mine ca realizator de emisiune, e foarte greu să pun întrebarea potrivită. Nu-mi fac emisiunea la plezneală.

Cum e lumea mondenă de la noi?
Din plastic. E o lume care se ghidează după nişte criterii bizare. Contează dacă ai o geantă nu ştiu de care, contează unde ieşi, câte gagici ai...

Lucrurile astea nu spun ceva despre tine? Nu e normal să conteze?
Spun despre individul sau individa respectivă, doar faptul că a greşit în alegerile pe care le-a făcut în ceea ce priveşte scara valorilor sale.

Pentru tine nu contează cum te îmbraci?
Contează dintr-o altă perspectivă. Îmi place să am un pantalon curat, care pică bine pe mine. Îmi place să am pantofi buni, în care să mă simt eu bine. Nu ţin morţiş să scrie ceva pe etichetă. Spuneam că lumea mondenă este din plastic pentru că este extrem de artificială. Eu nu particip la evenimente mondene şi pentru că de fiecare dată când ajung la unul, mă simt stânjenit. O fi pe undeva complexul unui băiat crescut într-un oraş mic de provincie.

Sau poate te deranjează vecinătatea fetelor de la Trident.
Uite la astfel de chestii, da... nu că mă deranjează, da’ simt că nu este locul meu acolo. Nu pot să zâmbesc la comandă, când se declanşează bliţurile. Nu mă pot obişnui cu gândul că trebuie să leg nişte dialoguri plictisitoare. “Hai să râdem puţin, să mâncăm un pateu, să ne facem poze”. Astea nu sunt relaţii din categoria celor care mie îmi plac. Sunt un individ deschis spre dialog, îmi place să cunosc oameni interesanţi. Prefer să stau de vorbă cu oameni din satul maică-mi, care mă întreabă ce mai e pe la Bucureşti.

Nu e asta o privire superficială? Nu e interesant şi felul în care trăiesc oamenii ăştia, cum spui tu, în plastic?
Printre ei sunt şi oameni foarte interesanţi, care se simt şi ei stingheri la astfel de evenimente. Au intrat într-un cerc vicios în care au obligaţii. Evenimentele acestea sunt ca nişte nunţi. E ca şi când ai refuza să vi la mine la nuntă.

Eşti vedetă?
Statutul ăsta nu ştiu cum să-l definesc. Sunt un personaj public pentru că fac televiziune.

De ce este fereala asta în faţa termenului de vedetă?
Pentru că nu mă caracterizează. S-a întâmplat să intru într-o televiziune de ştiri şi să fac o emisiune de jurnalistică la televizor. Interviurile pe care le făceam cu reportofonul, le-am transferat pe televizor. Asta nu înseamnă că am devenit vedetă. Al Pacino e vedetă.

Mutu e vedetă?
Da.

Ar putea acum să-mi zică şi el că doar a trecut de la bătutul mingiei în curtea şcolii, la bătutul mingiei pe stadion?
Nu merge. Mutu dincolo de fotbal face botezul public. Îşi pozează nevasta însărcinată, deja împrumută gesturi ale oamenilor care vor să fie vedetă.

Oana e vedetă?
Oana e vedetă, da. De fapt Oana este un artist. Aici iar este o graniţă subţire. Avem tot felul de puştoaice care se cred vedete şi care nu au produs nimic. Eu cred că Oana este un artist şi o vedetă pentru că poate să nu mai cânte 20 – 30 de ani şi apoi să iasă pe stradă, să se recomande Oana Sârbu. Vor fi oameni care să ştie cine este.

De ce te-ai ferit la început să recunoşti că ai avea o relaţie cu ea? Sau aşa îmi aduc aminte.
Bătrâne răspunsul este extrem de simplu. E vorba de Ioana. De fetiţa mea. Eu nu fac paradă din viaţa mea privată, pentru că am încercat să-mi protejez copilul. Nu sunt nici un aventurier. Ioana de exemplu n-o cunoaşte pe Oana. Ele două nu se cunosc, pentru că eu am înţeles să am o discuţie cu Ioana la o vârstă la care ea să înţeleagă relaţia pe care eu o am cu Oana, sau cu oricine altcineva. Cred că este vârsta potrivită acum, când Ioana a făcut şapte ani, să pot dialoga cu ea. În urmă cu 3 ani, când se întâmpla chestiunea dintre mine şi Oana, era greu să o explic unui copil de 4 ani, care nu a simţit nici foarte tare că mami şi tati au divorţat. Asta pentru că eu cu fosta soţie suntem în continuare foarte apropiaţi.

Eşti incoruptibil? Te întreb pentru că mi-ai lăsat impresia că ţi-ai propus să fi sincer.
Să-ţi spun un secret. Eu sunt foarte bine plătit ca jurnalist în momentul de faţă. Eu muncesc foarte mult pentru banii pe care îi câştig pentru că mă interesează să fac şi bani, pentru ca eu să am un anumit confort. Din momentul în care ai luat şpagă nu mai eşti un om liber. Cineva ştie că ai făcut lucrul acesta. E ca o crimă. Te apasă. Nu mai ai curajul nici să ridici glasul la cineva... mă rog, în sens jurnalistic vorbind.

L-ai avut de două ori invitat pe Gigi Becali. Îl respecţi?
Îmi respect fiecare invitat care se aşează pe scaunul din faţa mea. Prin respectul pe care eu îl acord înţeleg că nu ma interesează să pun întrebări despre viaţa lor privată. Dacă au amante... probleme de sănătate sau chestiuni din acestea. Am la rândul meu o replică pentru momentele în care, aşa cum s-a întâmplat cu domnul Becali, nu au bunul simţ să-mi respecte viaţa privată. Ştiu să reacţionez.

Îmi laşi impresia că ai ajuns în punctul maxim ca jurnalist. Ar mai fi ceva de făcut?
Nu am ajuns în punctul maxim. Există câteva lucruri pe care mi le doresc foarte mult în continuare, dar care au şi n-au legătură cu jurnalistica. Unul este să-mi iau răgazul necesar să scriu o carte. Al doilea este o dorinţă a mea din copilărie. Mi-ar plăcea să joc într-un film. În ceea ce priveşte jurnalistica este un lucru pe care mi-l doresc foarte mult: să fac filme documentare şi reportaje. Simt nevoia des să evadez din studioul talk – showului.