Interviu

Era deja inevitabil... interviu cu Andi Moisescu. Au mai ramas cativa. Ma ocupa anul ăsta. Click.

S-au făcut 100 de emisiuni.
102.

E bine sau rău? Sunt multe sau puţine?
Sunt cât trebuie. Mai multe nu se puteau. Nu făceam faţă ritmului şi aşa infernal. În fine. Nu ne plângem noi de muncă pentru că sunt alţii care muncesc pe lumea asta. Noi, până la urmă, ne distrăm.

Te bănuieşti că ai mai avea idei? “Apropo” e o emisiune de idei.
Se poate întâmpla să rămânem în pană. Când am început n-a fost uşor. Era destul de greu să inventezi patru lucruri frumoase şi proaspete săptămână de săptămână. În fiecare vacanţă ne aşezăm şi venim cu idei proaspete. Astea sunt şedinţele de reîmprospătare a subiectelor.

Brainstorming.
Aşa numitele brainstorming, da. Chiar există.

Deci se poate.
Se poate. Acum am ajuns să avem “la pachet” cam vreo 30 de idei nepuse în practică încă. Dacă intrăm în vreo perioadă fără nimic ofertant, putem s-o ducem şi un sezon întreg cu ideile pe care le avem deja.

Se uită oamenii?
Se uită.

Aşa zic toţi.
Păi da’ ia întreabă tu un părinte despre copilul lui!

Cât rating faci? 4?
Nu. Ratingul mediu este undeva la 3 puncte jumătate.

Răspunsul la întrebarea dacă se uită lumea, are legătură cu aşteptările fiecăruia.
Pentru aşteptările mele răspunsul este “da, se uită”. La ora două la prânz în Romănia, 3 puncte jumătate sunt suficiente încât să mă facă lider de audienţă.

Mulţi nici nu s-au trezit la ora aceia.
Da. Ăia, mai serioşi. Oricum avem şi o reluare unde, de asemenea, suntem lideri de audienţă.

La emisiunea ta mai mult se zâmbeşte decât se râde. Adică zâmbeşti întruna pe toată perioada emisiunii.
E bine că nu se şi plânge.

E ca la Seinfeld. Zâmbeşti.
Eh… la Seinfel mai şi râdeai când intra nebunul ăla de Kramer pe uşă. Dacă se zâmbeşte e bine. Să fiu sincer cu tine asta ne-am şi propus. Întotdeauna când dezvoltăm un subiect analizăm fiecare punct în parte. Întrebarea este râzi la punctul acela sau nu. Dacă nu râzi, îl scoatem.

Mai ştiu românii unde să zâmbească? Adică zâmbesc bine unde zâmbesc?
Nu-ţi face tu griji, că nu sunt toţi parlamentari.

În perioada asta de pildă mă îngrijorează “Trăsniţi în NATO”.
Păi nu te mai uita la ei atunci.

Nu mă uit dar am auzit că au acum şi best of-uri.
Habar n-am. N-am văzut nici o emisiune de-a lor. Poate or fi bune. Nu ştiu. În orice caz, cel puţin din punctul telespectatorului de vedere democraţia este garantată.

Pe mine nu mă îngrijorează că m-aş uita eu. Mă îngrijorează faptul că am senzaţia că se uită alţii.
Aici n-ai ce să faci. Nu putem fi toţi la fel. Doar Ceauşescu îşi dorea să fim aşa.

Ce vreau eu să zic de fapt e că or fi mai mulţi oameni care râd la emisiunea aia şi mai puţini care râd la emisiunea ta.
O… asta nu este nicio problemă. Sunt emisiuni la care se uită mai mulţi oameni decât se uită la noi. Sunt emisiuni la care se zâmbeşte mai mult decât la a noastră.

Atunci vin şi te întreb ultima data. Ştiu românii la ce să zâmbească?
Da, mă. Oamenii zâmbesc la ce vor că e dreptul lor.

E o decizie curajoasă să fii subtil în România.
Cred că e o decizie elegantă. Aşa ar trebui să fim cu toţii. Nu mi se pare deloc dificil să-i spui unui om “eşti prost”.

Proştii de obicei sunt şi nesimtiţi.
Nu mă pricep la filosofia proştilor.

Ştii de ce te întreb?
De ce?

Ai o campanie împotriva nesimţiţilor. Apari la emisiuni cu tricouri cu mesaje.
Eu am o campanie pentru simţiţi şi mă bucur că m-ai întrebat pentru că mulţi mi-au zis că cei cărora li se adresează mesajele nu se uită la emisiune. Impactul pe care îl poate avea această campanie este acelaşi cu cel pe care l-ar avea şi campaniile împotriva drogurilor. Dacă cineva îşi închipuie că mesajele se duc către cel care se droghează se înşală amarnic. Ăla se droghează şi gata. O astfel de campanie se adresează celor care n-au ajuns să aibă încă de-a face, în cazul nostru, cu lipsa de educatie. Sunt acum copii care au 10-12 ani şi cred că e frumos să asculţi manele la celular pe stradă, date tare.

Tu eşti cam printre cei mai vechi din Pro TV. Poate doar Andreea Esca să mai fie…
Andreea Esca e mai veche decât mine.

Îmi aduc aminte că ai preluat matinalul de la Florin Călinescu.
Dacă te referi la Pro TV, am ajuns în decembrie 1996, da.

Ai fost consecvent. Au plecat mulţi de atunci.
Lumea e liberă. Fiecare face ce crede. Eu am rămas.

N-ai avut oferte sau n-ai vrut să pleci?
Întotdeauna am avut oferte. Şi n-am plecat.

Felicitări. Zic felicitări şi mă gândesc la mulţi care au plecat.
Fiecare face ce crede de cuvinţă. Acum dacă trag linie, chiar a fost mai bine decât îmi închipuiam.

Ai avut vreodată senzaţia că Pro TV-ul va avea o cădere? Era o perioadă în care plecau foarte mulţi.
N-am avut niciodată senzaţia asta şi nici n-am s-o am. E o marcă mult prea bine construită.

A căzut el Ceauşescu Andi, că ziceai de el la un moment dat.
Ceauşescu era o marcă prost construită.

Îmi mai aduc aminte că ai lansat-o pe Anreea Raicu. La tine la matinal am văzut-o prima dată.
Ne-am lansat impreună, dar aşa este. Atunci a apărut prima dată. A fost partenera mea în proiectul de dimineaţă.

Cum se descurca la început?
Se descurca cum ne descurcăm cu toţii la început. Ce vrei să-mi aduc aminte cum eram eu în primele zile? În primele 3 luni ale mele la televiziune, am vrut să renunţ în fiecare clipă. N-am făcut-o pentru că nu mă lăsa Sârbu. Eu veneam din radio şi spaima mea totală era că mă văd la televizor. Dacă se putea să apară altceva în timp ce vorbeam eu, era perfect.

Cum ai ajuns la radio?
A apărut un concurs pentru animatori de radio. M-am prezentat impreună cu alţi 50 de băieţi şi am dat nişte probe care nu cred că se mai dau azi. Probe de cultură generală, cultură muzicală… . Seara am mers într-un club, cam pe unde este “Gaia” acum. Fiecare a pus câte jumătate de oră muzică şi examinatorii urmăreau reacţiile oamenilor. Puneam muzică, da’ cu tot cu prezentări. Cei din ziua de astăzi doar leagă muzica. Pe vremea mea Dj-ul de club era şi entertainer.

Mai eşti la curent cu astea noi? Ai un copil acum. Ai soţie. Ai trecut in tabăra cealaltă văd.
Nu prea mai sunt. Acum sunt la curent cu ultimele tipuri de Pampers, haine de copii, ghetuţe…

Practic eşti de la ei acum.
Cu ultimele descoperiri în materie de cărucior. Trebuie să recunosc sincer că am cam pierdut teren. Am fost eliminat din cursă.

Revenind la “Pro” şi la radio. Eşti de accord cu mine că Pro Fm-ul nu mai e ce-a fost?
Nu sunt de acord cu tine. Sunt de acord că Pro Fm-ul e altceva. Poate tu ascultai când eram eu acolo. Au fost alte perioade. Când eram eu acolo cu gaşca mai veche, aveam un alt tip de concept. Era un radio de atitudine. Pe atunci îi luam la rand Iliescu, Hrebenciuc, Roman… nu iertam pe nimeni. A trecut perioada aceia. Lumea a început să se concentreze pe muzică. E perioada când la Pro a venit Andrei Gheorghe. Muzica românească a avut primul “bum”. Apăruseră posturile de muzică. Ca tot ce înseamnă consum s-a ars repede. S-a terminat şi cu perioada aceia. Acum e altă generatie, care consumă un alt tip de comunicare. Mă, publicul hotărăşte până la urmă.

Hotărârile publicului în legătură cu radioul, nu sunt determinate de cei care lucrează acolo?
Nu.

Dj-ii la radio au 30 de secunde să vorbească. În alea 30 de secunde nu zic nimic. Anunţă ora şi melodia. Ora e complicat acum ca cineva să nu o ştie, iar piesele la radio sunt foarte puţine şi deci cunoscute.
Dacă n-au ce să zică altceva?!

Despre asta e vorba.
Dacă vezi că n-au ăia ce să zică mai bine le spui “ciocul mic”, puneţi gingle-uri să identificăm postul şi muzică la oameni.

Acum sunt cititoare care sunt dezamăgite că n-am întrebat nimic de Olivia.
Păi, te rog.

Ce să te întreb de Olivia?
Ce vrei tu. Sau ce vor cititoarele. Ce? N-are niciun fel de operaţii estetice, dacă cineva se întreabă.

E bine că ai menţionat.
Este natural 100% totul.

O iubeşti?
Nu mă… eh am zis aşa că o iubesc, doar pentru presă.

Pentru imagine cum ar veni.
De ce-aş iubi-o?! Ce e vreo femeie frumoasă?! E vreun om minunat?! A făcut ceva bun în viaţă?! Reprezintă ceva pentru mine?! O iubesc aşa doar pentru spectacolul mediatic.

Sunt la o vârstă la care îmi vine să vă felicit pentru deciziile voastre. V-aţi căsătorit, aţi făcut un copil. Sunteţi felicitabili.
Ce să facem? Ce-am putut şi noi! Atâta ne-am permis. Poate mai facem un copil, poate mai facem doi. Depinde cât avem plapuma de lungă.