Vineri

Lucrurile încep să fie clare. Tramvaiele nu pot fi oprite. Tramvaiele trebuie să meargă până la capăt. Sunt ca Johnny Walker. Merg înainte. Sunt ca show-ul. Must go on. Pe de-o parte. Pe de alta, tramvaiele n-au nicio vină. De vineri asta îmi spun când trec pe lângă ele. Omul care le conduce n-are nicio vină. Tramvaiele merg nevinovat. Şi tâmp. Merg zgâlţâit. Par că se prăbuşesc. Dar merg înainte. Staţie să nu fie. În rest nimic nu le poate oprii. În curând nici staţia nu va mai fi un motiv suficient frânării. Pe princiupiul, "domne' a fost staţie aici", "dă-o naibii, o să mai fie". Vineri a trebuit să traversez o linie de tramvai. M-am oprit să văd dacă vine. Tramvaiul care trecuse din direcţia opusă îmi amâna concluzia. Dau să mă uit. Venea tramvaiul, da. Bineînţeles că a încercat să treacă prin mine. Vatmanul se uita în altă parte. Nu m-a văzut. Stăteam acolo de vreo 20 de secunde. Nu m-a văzut. Ce vrei mă... meseria grea. Vatmanul trebuie să pornească şi să oprescă. Atât presupune meseria asta. Ăsta s-a axat pe prima parte. M-a târât aşa vreo 3 metrii. Da mă, ştiu. N-a avut nicio vină. Era Johnny Walker. Mergea mai departe.